Am găsit azi, întâmplător (sau nu?!), câteva interviuri cu Pr. Daniel Benga. Unul la Trinitas, unul la Patapievici, și unul la HotNews.
Parcă, să zic așa, mi-a mai venit inima la loc.
De remarcat, în primul rând, felul de a vorbi. Studiat? Cu siguranță, dar mai mult cizelat și exersat. Uimitoare naturalețea, firescul cu care vorbește. Nu-i vine deloc greu să răspundă pertinent și cu bun simț, plin de duh, la întrebări prostești, provocatoare, inepte, uneori voit-insultătoare. Mă așteptam, cu teamă și frustrare, să “pleznească” pe întrebător, arătându-i prostia sau/și răutatea întrebării, “să-l pună la punct”. Să-i răspundă pe un ton superior, să-l patronizeze, eventual să se lanseze într-o “dispută” cu tendințe suburbane. Dar, nu! A răspuns, deși un pic poate didactic, cu multă bunăvoință, smerenie, respect și dragoste față de întrebător, în sensul că, da, înțeleg întrebarea ta, este legitimă, și încerc să-ți spun cum văd eu lucrurile, pentru că de fapt răspunsul este important pentru amândoi. Probabil că asta înseamnă să fii creștin, adică ortodox. Mă străduiesc și eu, dar nu-mi reușește întotdeauna.