Azi de dimineață m-am uitat la documentarul despre al doilea război cecen, despre care ne atrage atenția TS. Interesant cum arată războiul real, nu cel din “hollywood”, cum arată oamenii reali în război. Interesant să-l văd pe Gherasimov, în urmă cu aproape două decenii. Interesant de comparat cu ce vedem acum în Siria.
De văzut cum totul se leagă în Rusia (ca peste tot, dealtfel, dar nu in același fel) într-un continuum istoric: aceștia sunt oamenii care l-au întors pe Napoleon în Paris, pe Hitler în Berlin; aceștia sunt oamenii care au reconstruit din temelii Rusia după primul și al doilea război mondial, și reconstruiesc Rusia după primul război rece. De fiecare dată învingători. De fiecare dată plătind un preț mare de sânge.
Și noi?! În loc să luăm aminte, să ințelegem că nimănui nu-i pasă de noi dacă nouă nu ne pasă de noi, să înțelegem că doar noi ne putem îngriji de noi, în bună vecinătate cu vecinii, aceștia, pe care ni i-a dat Dumnezeu, ne credem în continuare ceea ce nu suntem, ne luptăm în continuare în războaiele altora, contra intereselor proprii. Suntem pravoslavnici, drept-credincioși; vorbitori de neo-latină. Nu suntem “oameni-albi”, și nu vom fi vreodată. Este o minciună sinistră, pe care o credem încă, și care ne dă mândria națională, că suntem rude bune ale “omului-alb”, prin latinitatea limbii. Suntem și vom fi pravoslavnici.
Foarte interesant că atunci când se referă la “luptă” rușii se referă la работа. Adică este o corvoadă necesară pentru traiul de zi cu zi, pe care nu o fac cu plăcere, dimpotrivă, dar o fac pentru că trebuie; și știu că nu o să o facă alții în locul lor. Munca este o treabă care trebuie făcută. O muncă care distruge și apoi, sau în același timp, contruiește. În Cecenia nu au lăsat locul distrus, l-au reconstruit. Același lucru în Siria. De contrastat cu viziunea occidentală despre luptă ca fight, ca “bomb them back to the stone age”, sau ca “they make a desert and call it peace”. Pravoslavnicii doresc salvarea păcătosului, și nu moartea lui. Pentru pravoslavnici sărbătoarea cea mare este învierea, și nu patimile.