Zilele trecute s-a întâmplat o “conferință” pe tema cărții lui Ion Popa despre istoria recentă a Țării Românești (și ai ei locuitori).
Am fost impresionat să văd că (încă) există printre noi oameni care funcționează. Semn bun. Semnul rău este că (încă) acești oameni nu reușesc să se coaguleze într-o forță care să miște societatea.
Am văzut cu câtă timiditate s-a exprimat concluzia că istoria recentă a Țării Românești a fost un experiment. Fără a fi indicat (Doamne ferește!), cu subiect și predicat, autorul (și beneficiarul) acestui experiment. Desigur, obișnuiesc să caracterizez românismul în imaginea descrisă de Dimitrie Cantemir. Dar, și atunci când românismul ajunge, târâș-grăpiș, la învățătură, nu are bărbăția de a o striga în gura mare: o spune șoptit, aluziv, ca nu cumva… (Drept este că dacă învățătura este încă o flacără pâlpâindă, scoaterea ei nesăbuită în lume riscă să o stingă…)
Desigur, cartea lui Ion Popa are meritul de a strânge la un loc, cu documentare bibliografică, ceea ce noi toți am văzut și am știut în această perioadă. Simpla afirmare a evidenței este un act de eliberare.
Mi s-a părut interesantă adăugarea la noțiunea de binom a celui de-al treilea reazăm, ceea ce-l face trinom: presa. Da, absolut corect! Și, în acest sens, necesitatea, exprimată în cadrul discuției, de a scrie o carte, similară, despre noaptea cuvântului. Dar… cine să o scrie?! Cristoiu?! Cristoiu cel care se îmbăiază voluptuos în infantilism, afirmând vanitos că a studiat la facultatea de filosofie, nu acum, în această epocă a confuziei, ci în chiar epoca marxism-leninismului (e drept, în România)?!
(Rămân la concluzia că cea mai simplă cale de a afla despre cât de serioasă este o vorbire, este felul în care ea se raportează la Rusia. Nemaivorbind de fapte…)
NOT: Aruncând o privire la con-tributori, în curiozitatea de a afla ordinul pe care îl au în contextul spurcării Marelui Satan, pontifical, <urbi et orbi>, dau peste o nestemată a luminii de înțelepciune rumânească, cu care avem nevrednica miluire de a-i fi contemporani. Cel mai mult mi-a plăcut cum îi zice valah, cu un sens peiorativ, infractorului. Dar, de fapt, nestemata este cuvântul “claun”, la a cărui vedere am fost nevoit a mă opri din deliciul sublim al lecturii: am avut nevoie de exact patru secunde și jumătate pentru a traduce cuvântul în înțelesul lui românesc de clovn. Chapeau!, maestre!