zice Orlov.
Highly Unlikely Conspiracies
A year and a half ago the British PM Theresa May stunned the world by introducing into international relations a new, rather casual standard of proof—“highly likely”—in regard to the very strange case of the Sergei Skripal poisoning. It is part of a technique that is applied as follows. Make an unsubstantiated accusation of some party being “highly likely” to have committed a certain crime. Demand that the accused party confess to the crime, disclose all relevant information and agree to pay reparation. If this demand is not met, impose punishment.
It is “highly likely,” the British government claimed, that a couple of Russian tourists secretly employed by a nonexistent Russian government agency called “GRU” smeared some poison gas on the doorknob of the front door of the house occupied by Sergei Skripal, a former Russian officer who had been caught spying, did time in Russia and was released in a spy swap deal. This heinous act of smearing poison gas on the doorknob occurred after Skripal had left his house, never to return. So badly was the doorknob contaminated with poison gas that the entire roof of the building had to be replaced.
The name of the poison gas in question, called “Novichok,” was borrowed from a British television series. “Novichok” (which is Russian for “newbie”) was imputed to had been designed by the Russians (the Soviets, actually) who had once made it in a factory outside of Russia that was subsequently destroyed by the United States. Russia (as opposed to the USSR) never had a chemical weapons program (or so said international inspectors) but the British still do, and have kept samples of “Novichok” at a facility just down the road from where these events took place. They used their samples in order to identify the gas that was smeared on the doorknob, declaring it to be very pure.
Skripal and his daughter Yulia were found in great distress on a park bench and were rushed to a hospital with the help of the UK’s chief army nurse who just happened to have been strolling by just then. Although “Novichok” was designed to kill thousands of soldiers on a battlefield, it failed to kill Skripal or his daughter, whom the British have been keeping prisoner at a secret location ever since that event. Yulia appeared in a single staged interview where she read out a Russian translation of an obviously English script that had been handed to her and bore signs of a tracheotomy (which is pretty damned useless on somebody who has been paralyzed by a nerve agent).
This takes care of means and opportunity, but what about the motive? Well, clearly, Putin ordered this retired former spy to be murdered by a couple of bumbling tourists on a hookers and weed tour of London who took a side trip to look at a cathedral using an exotic poison gas in order to make sure that the FIFA World Cup championship, which Russia was hosting and which was just about to start, would go off without any international embarrassment. It is rather untraditional to assassinate spies exchanged in a spy swap because it undermines future spy swaps, but Putin, being a former spymaster himself, probably wouldn’t have known that and nobody at the mythical “GRU” knew either.
In any case, it is “highly likely” that this is exactly how and why all of this happened, and if you don’t believe that then you are a conspiracy theorist and your conspiracy theories need to be subjected to a thorough, lavishly funded debunking campaign. Elements of this campaign include accusing you of lack of patriotism and of aiding and abetting the enemy, paying “experts” to browbeat you with their superior acumen and knowledge (including secret knowledge to which you are not privy because of national security concerns) and feeding you false information as bait in order to discredit you once you take the bait and try to run with it.
The highly likely outcome is that you will end up making yourself look ridiculous. You are highly likely to come to be seen as a deranged person who quests for some exotic truth but doesn’t realize the far more basic truth of what’s good for you: keeping your head down, your mouth shut, and just going with the flow. After all, what’s more important, telling the truth or getting rich? “If you’re so smart, why aren’t you rich?” is a frequent rejoinder. And, as everyone knows, getting rich usually involves telling a lie or two or three and looking the other way when others do the same. If you refuse to play ball, your career and life prospects dim appreciably. It may be honorable and noble to quest after the truth but, chances are, your wife and children won’t thank your for it—just ask Julian Assange.
Nevertheless, most people who have a functioning neuron or two between the ears find it rather humiliating, demeaning and generally unsatisfying to settle for a load of bullshit like the preposterous Skripal saga outlined above. To avoid such negative emotions, we need a mechanism for defeating the process by which we are force-fed lies that doesn’t involve any sort of quixotic, self-defeating quest for the ultimate truth.
In order to develop this mechanism, we need to first defeat a certain other mechanism, which is almost innate: when we find out that X is not the truth, our minds immediately ask, But what is the truth?—and if no answer is immediately available we start making assumptions and jumping to conclusions because persisting in a state of partial ignorance and balancing several mutually contradictory notions causes mental discomfort.
The ability to defeat this mechanism is something we can look for when we try to tell the sheepdogs from the sheep. As soon as we question the dominant narrative, the sheep among us, whose minds are primitive, immediately ask: “So what’s the real story?” And when you say, “I don’t know,” they immediately respond with “Well, let me know once you find out.” Don’t feel defeated when that happens; just write “baa” next to their name and move on. Life is too short to waste any of it conversing on complex subjects with people whose motto is “Certainty in Ignorance.” Of each person, ask, What is this person’s usefulness? Sheep aren’t worth talking to, but they are good to eat, save money on mowing and make fine socks and sweaters.
Once we filter out the sheep and train our minds so that we can remain comfortable while maintaining a skeptical view of all facts at our disposal, conspiracy theory becomes a very useful sport. In fact, it is quite a popular sport. Cornell University professor David Collum recently tweeted the following:
I am a “conspiracy theorist.” I believe men and women of wealth and power conspire. If you don’t think so, then you are what is called “an idiot.” If you believe stuff but fear the label, you are what is called “a coward.”I pretty much agree with Collum, although in place of “believe stuff” I would say “are skeptical of the official story” because what’s key here is not what you believe but what you refuse to accept as the truth unquestioningly. Like it or not, nobody is going to present you with “the truth, the whole truth and nothing but the truth” on a silver platter tied with ribbons and bows accompanied by a bit of fanfare. Instead, the best you are ever likely to obtain is limited, skewed, distorted knowledge leavened with a bit of outright falsehood.
I suppose I am a “conspiracy theorist” too. Whenever I write something that questions the veracity of some official narrative, someone (probably a troll) pops up and asks me what I think of 9/11. Here is what I typically reply:
I totally believe that it was possible to knock down three steel-framed buildings using two flying aluminum cans loaded with kerosene, luggage and meat. I have proven that this is possible by throwing two beer cans at three chain-link fences. All three fences were instantly swallowed up by holes in the ground that mysteriously opened up right under them and in which they were instantaneously incinerated into fine oxide powder that coated the entire neighborhood. Anybody who does not believe my experimental results is obviously a tin-foil-hat crackpot conspiracy theorist.
Lots of people read this and ran away bleating; a few people bust a gut laughing because this is (trust me on this!) actually quite funny. Some people took offense at someone ridiculing an event in which thousands of people died. (To protect their tender sensibilities they should consider emigrating to a country that isn’t run by a bunch of war criminals.)But if you do see the humor in this, then you may be up to the challenge, which is to pull out a useful signal (a typical experimentalist’s task) out of a mess of unreliable and contradictory data. Only then would you be in a position to persuasively argue—not prove, mind you!—that the official story is complete and utter bullshit.
Note that everything beyond that point, such as arguing what “the real story” is, is strictly off-limits. If you move beyond that point you open yourself up to well-organized, well-funded debunking. But if all you produce is a very large and imposing question mark, then the only way to attack it is by producing certainty—a very tall order! In conspiracy theory, as in guerrilla warfare, you don’t have to win. You just have to not lose long enough for the enemy to give up.
When calling bullshit some techniques are more powerful than others. Pointing out physical impossibilities is the best. The poisoning victim left his house never to return before the perpetrators smeared the toxic gas on the doorknob of its front door. Beyond that there is the preponderance of evidence technique: pointing out a very large number of incongruous details that cast doubt on the official story, forcing the debunkers to tackle each and every one of them by providing plausible explanations for each one.
Short of demonstrating physical impossibility, there is an almost equally powerful technique: pointing out (using physics and math, if possible) that the event, as described, was highly unlikely. There is a common saying: “If it sounds too good to be true, it probably is.” Analogously, if something is highly unlikely, it probably didn’t happen. The burden of proof then rests with whoever claims that it did happen.
Let’s work through an example. Some people still claim that American astronauts landed on the moon. (Their name is a bit of a giveaway: they are “astro”-nauts, and so perhaps their exploits took place within the astral plane.) About a quarter of Americans didn’t believe that the moon landings happened at the time they were said to have taken place. Five decades later the doubters form solid majorities within many parts of the world.
The Apollo mission story was never particularly believable. The preponderance of evidence technique has been used to poke lots of holes in it. Here’s a very much shortened list of the incongruities:
First, there are multiple signs of forgery. There are multiple indications that the official Lunar landing photographs were shot in a studio. In all of the photos lunar dust the wrong color: flat gray instead of reddish. Quite plausibly, the studio simulated the cratered lunar surface by filling it with Portland cement and throwing rocks and pebbles at it. Shadows don’t run parallel but converge to a point, indicating that the source of the illumination was a studio light rather than sunlight. The claim that the photos were shot on the Moon using a film camera is implausible because temperatures on the lunar surface are too cold for film to work at all in the shadow and hot enough to melt the film in sunlight with nothing in between. In any case, since the Moon lies outside the Van Allen belts, solar and interstellar radiation would have at least fogged, and probably ruined the film. Astronauts, who had cameras strapped to their chests and wore cumbersome pressurized gloves, couldn’t have plausibly framed, focused and exposed virtually all of the shots to produce perfect studio quality. In some official photos the shadows run in different directions because multiple studio lights had been used. The video of astronauts cavorting on the lunar surface appears to also have been shot in a studio on Earth and shown in slow motion. There is no crater under the lunar lander which would have been formed by the engine during descent. The dust under the lander is undisturbed except for footprints. Clearly, the lander was placed on the scene using a crane. In all of the photos the sky is completely black instead of being filled with brilliant stars, planets and galaxies.
Second, there are multiple signs of cover-up and guilty demeanor. All of the magnetic tapes from the Apollo missions have been destroyed along with most of the plans. In particular, blueprints of the lunar lander are nowhere to be found. The astronauts, when asked to swear on a Bible on camera that they have been to the moon, reacted rather strangely and refused. The lunar rocks that were supposedly retrieved from the Moon and given out as presents have turned out to be either missing, indistinguishable from asteroids that have been collected by Antarctic expeditions, or fossilized wood from the Nevada desert. Also, the Apollo missions being the crowning achievements of human space exploration, we would expect a huge deal to have been made of the 50th anniversary of Apollo 11, which was just a few days ago, but nothing of the sort happened.
All of this is quite puzzling but rather inconclusive and open to counterargument and rationalizations. On the other hand, it is difficult to argue that the Apollo missions were outright physical impossibilities. But it is quite possible to argue that they were highly unlikely—so highly unlikely that the chance of all of them transpiring as described is sufficiently negligible as to be discounted entirely. Sure, the suicide stabbed himself in the back through the heart 10 times over a five-year period—and survived. A likely story!
First, a bit of probability theory: in evaluating the probability of success of a sequence of events, the probabilities of each step in the sequence multiply. As was correctly pointed out by the Nazi-American rocket scientist Werner von Braun, a simple version of a single multistage rocket that flies to the Moon, lands and flies back, would have required a rocket of such ridiculously huge dimensions that it was unthinkable. But probably unbeknownst to von Braun, a more complicated and more doable version of the mission had already been worked out by the Russian scientist Yuri Kondratyuk back in 1919, and which the Apollo program adopted. It made it possible to limit the starting payload size to 100-140 tonnes—something that Saturn V rocket could handle. The problem with Kontratyuk’s version is that it introduced many new potential points of failure.
Let’s enumerate the steps of Kondratyuk’s method. A multiple-stage rocket lifts the payload to near-Earth orbit. The orbital module separates from the last stage of the rocket, turns around and docks to the lunar module. Then the last stage of the rocket fires again, accelerating to Earth boost velocity and driving it toward the Moon. Then the rocket stage disconnects and crashes into the Moon along a ballistic trajectory. Then the lunar modules brake and enter lunar orbit. Then the lander undocks from the orbital module, descends and lands on the Moon. Then, once the mission on the surface is completed, the ascent module disconnects from the lander, fires its rocket to enter lunar orbit and docks to the orbital module. After the crew is transferred to the orbital module, the ascent module is disconnected. Then the orbital module fires its rocket to fly back to Earth. Before reentry, the crew is transferred to the descent module, the service module separates and the descent module plummets through the atmosphere.
Count the steps: there are 13 of them. Now, suppose that each step is 99% reliable. Then the probability of the overall mission being successful is 0.9913 or 88%. Problem is, practical experience of failures during space missions during the 60s and 70s puts the chance of success at each step at around 60%. Now, 0.613 gives us the chances of success of any given Apollo mission that lands on the moon at 0.13%. There were purportedly six Apollo missions that landed on the moon. 0.00136 gives us a truly astronomically small probability of success: 5×10–18. That’s one chance of success for every 200,000,000,000,000,000 attempts.
Suppose you don’t like the 60% reliability number. Maybe those NASA scientists were just extraordinarily good and managed to make each step 90% reliable—a tall order, considering that they had to get it right on first try. Then the chance of all six Apollo missions being successful is one in 3,707. But then the 90% number is itself highly unlikely.
As far “highly unlikely” goes, the Apollo missions pretty much set the gold standard. It leads us to conclude that it is highly unlikely that any Americans ever set foot on the Moon. Now, a lot of people are understandably flabbergasted at the possibility that it has been possible to pull off a hoax of this magnitude for 50 years. Sure, that’s highly unlikely too. I’ll leave it as an exercise for the readers to calculate the probability of pulling it off, but my hunch is that it is many orders of magnitude higher than one in 200,000,000,000,000,000 because I think it highly unlikely that an overwhelming percentage of highly compensated professionals wouldn’t keep their mouths shut in order to save their jobs, protect their reputations and, if the stakes are high enough, stay alive.
So, yeah, sure, Americans landed on the Moon six times. Lucky, lucky Americans! Soooo lucky!
IȘ.
Ilie Șerbănescu: ”O biată colivă acuzată că ar fi tortul cel scump: cum ar putea fi scump un stat care e ca și dispărut ca pondere în economie și decizie politică?!”
Dacă limba română suportă că o idioțenie poate fi perfectă, atunci aprecierea „statul român-stat scump” este o idioțenie perfectă. Politic, poți acuza o biată colivă că ar fi tortul cel scump, dar economic, este o anomalie!Cel mult, statul român poate fi ticălos, injust, incorect, populat cu corupți și hoți, dar că ar fi scump este imposibil. Cum ar putea fi scump un stat care e ca și dispărut ca pondere în economie și decizie politică?! Este adevărat, apropo de limba română, că scump poate însemna și drag, dar, vai, afirmația la care ne referim că „statul român este un stat scump” nu are deloc o asemenea conotație. Și n-o are nici pe aceea că l-ar fi făcut scump durerile provocate tocmai de dispariția sa.
Iată afirmația: „Problema noastră este dacă nu ne prăbușim sub greutatea unui stat foarte scump și ce se va întâmpla când acest stat extrem de scump nu-și mai asumă nimic. Trebuie să vedem ce se întâmplă cu acest stat și să ne gândim dacă va exista un moment de implozie, de revoluție. Până să avem o revoluție în privința pieței ne paște o revoluție în privința greutății cu care statul apasă pe societate”. Afirmația aparține unuia dintre reprezentanții capitalului autohton, s-ar zice de frunte după cât este de vocal, căci ca greutate în afaceri nu știm cât cântărește. Citarea domniei sale cu nume și prenume nu are rost pentru că, reprezentând chiar o asociație de oameni de afaceri, poate exprimă opinii împărtășite de colegii săi și poate și de alții. În orice caz, este vorba de cei care aleg să fie mai catolici decât papa în criticarea de zor a statului român, dar nu pentru ceea ce ar trebui într-adevăr criticat, ci doar pentru a face plăcere capitalului străin, care vede în stat singura forță ce i-ar putea încurca treburile și sta în calea mâinii libere dorite. „Solidaritate patronală” din partea autohtonului nostru probabil în ideea că astfel capitalul străin va lăsa să-i cadă de la gură niscai fărâmituri pentru cântăreții cei mai destoinici și dedicați!
Stimate dle X, ca om de afaceri ce sunteți, de ce anume vă simțiți apăsat: de costul materiilor prime și materialelor, de costul finanțării, de costul forței de muncă, de costul taxelor la stat?! Ce anume este scump în raport cu ceea ce ar trebui?!
Păi, dacă aveți a vă plânge cumva de costul materiilor prime și materialelor sau de costul finanțării, atunci trebuie să vă adresați integral fraților dv privați. Statul român nu mai are aproape nicio legătură cu eventualele dv probleme, căci nu mai are aproape nicio prezență și oricum nicio putere în domeniile respective! Așa i s-a indicat din afară, așa s-a conformat! Ba, fiți atent, nu vă adresați cumva fraților dv români, căci și ei sunt cam în aceeași situație cu statul român, cheia în domeniile cu pricina – adică puterea, decizia și prețurile – aflându-se în mâna capitalului străin, pe care probabil îl venerați și a cărui să-i zicem „colaborare” o căutați!
Vă deranjează costul utilităților?! Tot la ușa capitalului străin trebuie să bateți! Poate cu cei care i se dedică trup și suflet este mai drăguț la preț! Ba, dacă urmăriți cu perseverență colaborarea cu capitalul străin, poate vă deschide o finanțare din străinătate, unde absolut aceleași bănci din România oferă finanțare la costuri de 2-3 ori mai mici!
Să trecem la costul forței de muncă. Probabil vă enervează pretențiile din ultimul timp ale oamenilor la salarii mai mari. Este de înțeles, fiecare patron ar vrea, dacă s-ar putea, să plătească mai nimic pe salarii. Dar criza de forță de muncă din ultimii ani se opune acestei dorințe patronale. Cred că, în asemenea condiții, sunteți vexat de-a binelea de creșterile de salarii la care a procedat la stat guvernul PSD-ALDE, ce dă astfel un exemplu atât de prost salariaților de la privați! Și ce să mai vorbim de majorările salariului minim, care au caracter general și obligatoriu și care mai împing în sus și întreaga grilă de salarizare, mai ales în contextul crizei de forță de muncă!
Totuși, dle X, în ciuda acestor creșteri ce probabil nu vă convin, salariile din România sunt cele mai mici din UE! Este vorba de UE care, nu mă îndoiesc vreo clipă, este, pentru dv, mântuitorul venit pe pământ! Și, pe deasupra, grație dlui Dragnea – desigur, nu pentru asta l-ați hulit – antreprenorii din România nu mai plătesc nimic în contul contribuțiilor sociale ale angajaților pentru pensii și sănătate, de unde până la 1 ianuarie 2018 acopereau în proporție de circa 60% aceste contribuții. Contribuțiile sociale integral în seama angajatului reprezintă o pomană unicat în UE pentru patroni! Ca atare, relațiile dv cu angajații nu mai au nicio legătură cu statul. Astfel, relațiile de muncă se întorc în capitalismul primitiv, de dinainte de marile cuceriri sociale ale muncii în lupta istorică cu capitalul. Dacă vă întreabă cineva cum vă este în domeniu din 2018 încoace, desigur spuneți că pentru dv costul cu forța de muncă este același, ba chiar a crescut în contextul presiunilor exercitate de majorările salariale de la stat. Inexact dle X, statul, hulitul stat român, a dispărut complet din ecuație: relațiile salariale sunt numai problema dv cu angajatul sau potențialul angajat! Costul dv cu forța de muncă nu mai are nicio legătură cu statul, nu mai depinde decât de piață! Nu aceasta doriți?! Vrea piața să dați salarii mai mari?! Le dați sau vă retrageți din afacere! Nimic nu vă împiedică să dați salariul pe care îl vreți! Că angajatul sau potențialul angajat îl acceptă este o altă problemă. Statul nu mai este implicat în niciun fel. O adevărată economie de piață! Nu aceasta doriți?! Dv sunteți șeful cu cravașa în mână, iar angajatul cu căciula în mână! Statul a dispărut în decor! Ar fi de hulit sau de proslăvit dl Dragnea?! De fapt, nu mai are importanță, căci este băgat la pușcărie!
Și acum despre taxele la stat. Vi se par mari? Păi, statisticile arată că, la cât furnizează bugetului de stat, anume 26-27% echivalent PIB, taxele în România sunt mici, deosebit de mici, oricum cele mai mici din UE! Aceeași UE, cea mântuitoare! Vă costă scump, vă apasă greu?! Dacă da, cum atunci atârnă ele în celelalte țări UE, unde în medie bugetul preia din taxe fiscale echivalentul a peste 40% din PIB, iar în unele chiar peste 50% din PIB. După campania de reducere a taxelor, numită „relaxare fiscală”, declanșată de Dragnea și ai lui spre a face comestibile pentru companii, îndeosebi pentru cele străine, creșterile de salarii, firmele au ajuns în România să plătească doar TVA în contul consumatorilor (care le acoperă până la urmă), mai nimic în contul angajaților, iar cât despre impozitele pe profit este întrecere în a le evaziona, campionii absoluți și detașați fiind firmele străine care externalizează fără fiscalizare cam 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Dacă îi întrebi pe antreprenorii români cât plătesc în contul taxelor către stat, acum față de în urmă cu câțiva ani, toți se fac că plouă, căci ar trebui să admită că trebuie să plătească cu 10-15% mai puțin, iar, după transferul contribuțiilor sociale integral asupra angajatului, chiar cu vreo 25% mai puțin! Cum atunci l-ar mai putea însă critica pe Dragnea-PSD, zis „ciuma roșie”?! Încă înainte de acest transfer al contribuțiilor sociale integral în cârca angajatului – transfer unic în Europa – România era considerată fiscal o țară „low tax jurisdiction”. Realitatea este că, fără echivocuri, costul fiscal statal pentru firmele private a ajuns în România la nivel de … paradis fiscal! Că poți fi nemulțumit cum cheltuie statul banii, de altfel puțini, încasați din taxe este o altă problemă, dar a nu recunoaște că acești bani sunt extrem de puțini înseamnă a o lua rău pe arătură.
Autor: Ilie Șerbănescu
Sursa: România liberă
LA.
Luminița Arhire: UN REFERENDUM PENTRU OAMENI FOARTE „CINSTIȚI ȘI ONEȘTI”, CUM AR SPUNE CIOLOȘ
MOTTO: „Potrivit datelor BEC, la referendumul pe teme de justiţie, din 6.692.647 de participanţi, 5.425.483 de răspunsuri au fost favorabile întrebării referitoare la interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie.”( DIGI 24 , 28 mai 2019)De când Curtea Constituțională a avut tupeul nemăsurat, ca pe 18 iulie 2019 să respingă ÎN UNANIMITATE unele dintre inițiativele legislative ale PNL-USR și PSD de revizuire a Constituției în sensul introducerii în legea fundamentală a opiniilor fistichii ale președintelui nostru în ceea ce privește „justițea”, cetățenii care au votat cu mare bucurie „DA!” la referendum nu prea mai sunt dispuși să recunoască așa, cu toată gura, că au făcut-o… că poate ei nici nu au luat buletinele de vot… că nici n-au văzut ce e pe ele… că au votat un „NU!” hotărât și altele asemănătoare. Totuși astăzi, pe o pagină de FACEBOOK, un votant (studii superioare, manager, din Cluj) a scris următoarele:
„Eu am votat la referendum și nu mă simt jenat de decizia curții. Poate curtea ar putea sugera ce articole ar trebui modificate pentru a nu se opune Constituția unor chestii de bun simț. La toți ne pute când ni se cere șpagă sau ni se refuză un drept dar văd multă bucurie în aer când bandiții nu pot fi opriți. Poate e masochism.”
E unul dintre cei 5.425.483 care au spus „DA!” la întrebarea : „Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și GRAȚIERII pentru fapte de corupție?”… căci întrebarea aceasta m-a interesat mai mult și o să vă spun și de ce…
Nu comentez forma, folosirea majusculelor mai din două-n două, cu neglijență, și nici minunatul „…la toți ne pute”… nu, nu, de astă dată nu mi-au părut importante. M-am gândit, în schimb, care poate fi resortul interior ce împinge un individ instruit să voteze „DA” la o asemenea monstruozitate de întrebare. Omul explică mai jos, după prima mărturisire, că a votat așa pentru ca nu cumva un președinte „bine înșurubat” în funcție de un partid să-i poată grația pe nemernicii care au dat niște tunuri ca să-l sponsorizeze.(!!! n.n.)
Trec peste absurdul întregii construcții, căci nu știu ce „tunuri” s-ar mai trage astăzi ca să se sponsorizeze …ăăă… să se sponsorizeze ce? Banii de campanie electorală sunt plafonați și vin, până la urmă, de la buget … cine să mai bage milioane ca să tapeteze toată țara cu chipul unei canalii, cu chelia decupată și cu ochii împrăștiați, lângă textul: „DE CE LE E FRICĂ, NU SCAPĂ. Din 471 rămân 300 de parlamentari. Hai la referendum! băsescu.ro”? Cine? Sărăcia ultimelor campanii electorale este evidentă – cu câte-un banner ici-colea, cu afișe mici și stupide, cu pliante ultra-reglementate și fără pufoaice portocalii, fără găleți cu trei trandafiri și fără umbrele cu săgeata cea galbenă și virilă pe fond albastru. Fără fesuri și fulare aduse din China, în toate culorile electorale cunoscute.
Căci eu nu cred că grija pentru împuierea corupției este explicația pentru care 5.425.483 de domni și doamne cu drept de vot au dat cu ștampila. Cauza, după opinia mea, este simplă, iar reacția- atavică: președintele Klaus, într-un mod rudimentar, n-a făcut altceva decât să le pună acestora în mână grenada unei PUTERI iluzorii, cu cuiul gata scos. Respectiv PUTEREA de a ține un om la închisoare cu nenorocitul lor de vot. Căci referendumul nu acțiunea unui autocrat veros, adus cu nu știu ce felurite „tunuri” la putere, vrea s-o împiedice – deoarece s-a văzut că doi președinți nemernici NICI NU S-AU SINCHISIT CĂ AR PUTEA GRAȚIA PE CINEVA- ci, dimpotrivă, acțiunea unui conducător cumsecade, cu trăiri normale, empatic și înțelegător, care ar putea face un gest generos, deci profund uman. Împotriva unei astfel de normalități au votat dânșii.
Monica Iacob Ritzi… Jean Pădureanu… Gheorghe Mencinicopschi… Stan Mustață… sunt câteva nume la care mă gândesc. Fiecare dintre ei s-ar fi „calificat” pentru grațiere, dacă la Cotroceni, în locul unui crotal zbanghiu îmbibat în alcooluri arămii sau în locul unui mecanism „încăciulat” și „împaltonat” de doi metri înălțime, ar fi fost chiar NIȘTE OAMENI.
Monica Iacob Ritzi suferă de leucopenie, o boală comparată uneori cu leucemia… cei doi copii ai ei, care erau micuți în perioada încarcerării, au moștenit afecțiunea. La ieșirea din închisoare avea 14 afecțiuni constatate la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a fost internată. Condamnată pentru o faptă care s-ar fi putut lesne „spăla” prin demisie și plata unui prejudiciu.
Jean Pădureanu era bolnav de Alzheimer și cancer- în ultima perioadă de pușcărie nu știa unde se află și întreba colegii de celulă dacă merg cu toții la meci mai pe seară. A murit la un an după eliberarea din închisoare, într-o lume pe care nu o recunoștea și care, de aceea, nu-i spunea nimic. Condamnat în Dosarul transferurilor… unde nu a luat nimic pentru el. La ieșirea din pușcărie era, așa cum singur a spus, „sărac lipit pământului”.
Gheorghe Mencinicopschi, o somitate în domeniul cercetărilor alimentare. Cardiac și hipertensiv- uneori cu pusee de tensiune care culminau cu epistaxis. Victimă „colaterală” în dosarul lui Dan Voiculescu. Evident, nevinovat.
Stan Mustață- fost judecător în Dosarul ICA- victimă colaterală în Dosarul ICA, bolnav de cancer, a murit în timp ce i se făcea dializă, având dureri atroce. Prezenta semne de infarct miocardic, sesizate de un alt deținut, încă de când era transportat cu duba între spitale. Cu toate acestea „programul” a continuat neabătut.
Doi președinți din România, patria „omeniei”, le-au refuzat acestor corupți periculoși cererile de grațiere. Și cinci milioane de cetățeni vor să participe și ei la festin, să poată refuza strâns uniți în jurul președintelui, clipa de grație. Să fie și dânșii intransigenți, să arunce cu piatra și să vadă cum e când țâșnește sângele. Altfel, cred, adună pisicuțe fără stăpân de pe stradă, salvează Roșia Montană și ies la flash-mob-uri cu panseluțe, când îi cheamă actorii-activiști.
Căci ei sunt puri. Sunt nepătați. În neprihănirea lor, iubesc ghilotina și ar dori revigorarea ei. Într-un chip neașteptat, Iohannis Werner, cu gândirea lui greoaie, de data asta i-a dibuit: le-a pus în mână posibilitatea de a-și exprima pornirile umanitare. Iar ei chiar și le-au exprimat …
………………………………………………………………………Văzând decizia Curții Constituționale, a sărit și Dan Barna:
„Actualii judecători ai Curții Constituționale au dovedit din păcate, încă o dată, prin decizia de astăzi, că sunt vârful de lance al penalilor din politica românească, lăsând acestora portița de a-și acorda amnistie și grațiere pentru faptele de corupție(…) Decizia de astăzi a CCR ignoră votul a peste 6,4 milioane de români și arată, o dată în plus, cât de vitală este, pentru funcționarea statului de drept și a democrației, o reformare a CCR și o depolitizare a acestei instituții”(declarație, 18 iulie 2019)
Deci, Klaus-Iohannis-al- liberalilor a propus… iar Dan-Barna-al- useriștilor, s-a aliniat. Să nu uităm, prieteni, că noi dintre ăștia doi s-ar putea să avem de ales în noiembrie viitorul președinte.
În timp ce 5.425.483 de cetățeni români, „cinstiți și onești”, cum ar spune Julien Cioloș, au votat anticipat la prezidențiale pe 26 mai 2019.
Autor: Luminița Arhire
Sursa: Luminița Arhire Facebook