În actualul context al bătutului tobelor de război în estul Ucrainei, Erdogan se pronunță de partea Ucrainei. Aparent. Este interesant comentariul lui AM pe această temă. Iată concluzia:
UPDATE 18.04.2021: Este interesantă prezentarea sofagate, de către AS:
[…] efortul făcut ca misiunea Leyen-Michel să eșueze în scandalul care a primit deja numele sugestiv „Sofagate” (de la cuvântul „sofa” care, în engleză, ca și în română, înseamnă canapea). Acesta a fost integral montat la Bruxelles, de agenți ai unor interese extra-comunitare, Președintele Erdogan și protocolul turc neavând nici cea mai mică vină.
Primul pas s-a făcut cu ajutorul euro-birocraților. Ei au plecat de la împrejurarea că în ordinea de precădere a UE, Președintele Consiliului European trece înaintea Președintelui Comisiei Europene; aceasta în ciuda faptului că cel dintâi deține un rol în mare măsură onorific, el prezidând adunările șefilor de stat sau guvern, și mediind între aceștia, fără a avea vreo putere reală de decizie. Capacitatea de a lua decizii operative o are, în schimb, șeful executivului european, respectiv Președintele Comisiei. Mai mult, Comisia este definită oficial ca gestionar al intereselor comune ale statelor membre și unic inițiator de legislație, ea funcționând prin „metoda comunitară”, în timp ce Consiliul European este constituit pe baza reprezentării naționale și are rolul de a sintetiza, prin „metoda guvernamentală”, interesele statelor membre ale UE în obiective strategice ale uniunii.
Prima greșeală a fost trimiterea ambilor demnitari europeni la Ankara. Ideea a fost aceea de a măguli astfel Turcia. Aceasta a creat, însă, o complicație protocolară care a aruncat în aer întreaga misiune. Cui să îi dai întâietate? Formei sau fondului? Panașului sau puterii? Cine este șeful delegației? Numai acesta putea ocupa o poziție în cadrul întâlnirii echivalentă celei a principalului reprezentant al gazdelor – Președintele Turciei. Protocoliștii turci, extrem de profesioniști și de rafinați, puteau ieși din impas, potrivit uzanțelor, dând dreptul de opțiune protocoliștilor europeni. Aceștia l-au indicat pe Charles Michel. Von der Leyen urma să ocupe un loc simetric cu cel al numărului doi din delegația turcă, respectiv al ministrului turc de externe. Aici a fost cea de a doua greșeală.
Cine cunoaște dedesubturile UE, înțelege că în adoptarea unei asemenea formule s-au exprimat și rivalitățile dintre instituțiile europene, oamenii Consiliului European fiind bucuroși să marcheze superioritatea lor față de cei ai Comisiei. De aici a ieșit, însă, și mesajul că Turcia (ca și Rusia) favorizează relația cu statele membre față de cea cu uniunea ca persoană juridică distinctă. Astfel, concurența neloială între demnitarii europeni s-a transformat într-un scandal diplomatic euro-turc.
Pasul doi, care a desăvârșit opera distructivă de loc inocentă a birocraților bruxellezi, l-a făcut primul ministru italian Mario Draghi. L-am cunoscut personal în calitate de președinte al Băncii Centrale Europene. Un tehnocrat cumpănit, cu abilități profesionale sofisticate, subtil, bine informat și reținut. De asemenea, membru al unei confrerii transnaționale având proiecte sensibile promovate cu discreție. Nici pe departe tipul politicianistului locvace gata să omoare o cauză superioară pentru câteva voturi în plus. Ei bine, tocmai acest om, cunoscător al uzanțelor și protocolului european, s-a găsit să îi reproșeze inoportun și inelegant Președintelui Erdogan faptul că ar fi obligat-o pe doamna von der Leyen să aleagă între a rămâne în picioare și a se așeza pe sofa, lăsând-o fără fotoliul de „onoare”, și să îl acuze pentru a fi „dictator”.
Turcia a răspuns imediat ofensei renunțând la semnarea unui contract pentru achiziționarea de elicoptere militare de antrenament din Italia; adică din UE. Misiune îndeplinită (sic!). Demersul UE privind apropierea de Turcia a fost sabotat cu succes. La Washington trebuie să se fi deschis sticle de șampanie.