Încă perpetuăm minciuna sinistră despre “românii în anii celui de-al doilea război mondial”.
După cum perpetuăm minciuna jalnică despre cum am învins noi pe turci (salvându-i pe ruși) în 1877.
Și cum spiritul nostru latin (european prin excelență) a realizat Unirea Principatelor, Regatul, România Mare.
Cum este București Micul Paris.
Cum talentul, geniul, măiestria din gena noastră românească au făcut (și fac) istorie și fapte de vitejie, și contribuie decisiv la cultura mondială.
Cum Brâncoveanu este un martir național al credinței și patriotismului.
Cum Mihai Viteazul a împlinit visul milenar de unire al Românilor.
Și tot așa, din eroism în eroism, din geniu în geniu…
În același timp ne rușinăm cu singurele lucruri care sunt definitorii pentru noi: limba, satul, ortodoxia. Miorița și Meșterul Manole. Tatăl Ceresc și Maica Domnului. Lemnul și piatra. Grâul, mierea și vinul. Brânza și pastrama.