Trâmbițată și surlată de ne doare capul, s-a petrecut și “sărbătorirea centenarului”. Cu nimic diferită față de anii trecuți: firește, suntem aceeași. Ne iluzionăm în continuare că suntem “cei mai grozavi dintre grozavi”. Nu avem nevoie decât să think big. Anglosaxon, cum altfel?!
Frustrarea pe care mi-a creat-o ruptura dintre pretenție și realitate m-a făcut să revăd parada barbară, a animalelor, a ne-oamenilor, a obielelor împuțite, a asiaticilor… Mai presus de toate, de văzut fețele oamenilor. Bucuria sărbătorii. Încredințarea că este vorba despre ei, despre fiecare dintre ei. Și despre toți, împreună. Restul, tehnica, tehnologia, sunt secundare: ele vin în firea lucrurilor, adică a oamenilor. (IC pare consonant.)
De (re)văzut contrastul țipător între Marele Satan și europenismul progresist.
(Am senzația că, îndreptățit, s-ar găsi unii care să-mi spună: “Du-te în Rusia!”. Le răspund: “Du-te tu!”. Deși am impresia că greșesc profund: locul unde se duc, fără a fi necesar să fie trimiși, este Anglosaxonia. De-acolo, nu încetează să ne zgârie timpanul.)