Adrian Severin, deși a primit o lecție (amară), totuși nu a învățat nimica. Știe, și numără pe degete, motivele, dar nu înțelege de ce, căutând în continuare lumina la apus, nu o găsește: ea, lumina, fiind apusă (așa, cam de pe la anul 800-1000, după Cristos). (Asemenea îndeletnicire prostească am întâlnit și la tizul său, Adrian Năstase.)
Zice, AS, cum că a văzut “semne și minuni”. Esența lor este cum că americanii și chinezii se înțeleg pe ascuns, bând ceai rusesc, cum să dea ei lumină lumii:
[…] Beijingul și Washingtonul au rămas să negocieze în tête-à-tête arhitectura noii ordini mondiale. În timpul discuțiilor s-a servit, desigur, ceai rusesc.
Este oare posibil ca, în esența lui intelectualistă, AS să nu știe că singura caracteristică definitorie a apusului este excepționalismul: NOI suntem; ceilalți… doar dacă, și în ce rol, le permitem. Ori, chinezii și rușii (și restul lumii) sunt tocmai opusul acestei aberații:
[…] I would rather disagree with a case he made on American exceptionalism, stating that the United States’ policy is “what makes America different. It’s what makes us exceptional.” It is extremely dangerous to encourage people to see themselves as exceptional, whatever the motivation. There are big countries and small countries, rich and poor, those with long democratic traditions and those still finding their way to democracy. Their policies differ, too. We are all different, but when we ask for the Lord’s blessings, we must not forget that God created us equal.
Păstrând proporțiile (la ce scală, cu certitudine relativă, vor fi fiind ele…): Iulian Fota se exprimă. Și el știe (că doar e elită):
România nu are nevoie de proiect de țară pentru că îl are pe cel de la 1848 – occidentalizarea țării, proces care n-a fost finalizat, pentru că de fiecare dată contextul istoric ne-a încurcat. E valabilă și azi tema majoră a gândirii politice românești, recuperarea decalajului față de statele occidentale. Deci obiectivul e „o țară ca afară“. Cât timp acest obiectiv nu e realizat, nu ne putem relaxa. Teama mea este ca discuția despre un nou proiect de țară să nu vină cumva să dilueze sau să ne îndepărteze de ceea ce este adevăratul și istoricul proiect de țară al României – România europeană sau occidentală.
Sigur, e ok: de fiecare dată contextul istoric s-a pus de-a curmezișul; ne-am tot străduit, și trebuie să ne străduim în continuare. Nu înțelegem de ce unii se opun:
Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit. Din păcate, cei mulți fie nu știu ce vor, fie nu mai vor o Românie occidentală. Pentru că România occidentală aduce niște inconveniente pentru ei – de la mai multă transparență în actul de guvernare până la combaterea corupției. Aici este un blocaj. Dumnezeu să-l ierte, am avut o discuție la un moment dat cu prof. Giurescu la o masă prilejuită de vizita istoricului Fisher-Galați în România și i-am spus: „d-le profesor, nu vedeți că suntem blocați? Cei ca mine vor cât mai multă Europă, dvs. vreți cât mai puțină Europă, ce facem?“. Și răspunsul a fost: „D-le Fota, mai negociem. Mai lăsați dvs., mai lăsăm și noi“. Deci, n-a negat acest conflict, această dispută dialectică între cei care vor cât mai multă Europă în România și cei care consideră că e prea multă Europă în România și mai trebuie salvată identitatea națională.
Și, iară știe, dar nu vrea să înțeleagă:
Dacă ne uităm în istoria României de la 1859 încoace, se vede o anumită recurență în astfel de manifestări antioccidentale. După fiecare moment important, bazat pe colaborarea strânsă cu Occidentul, vedem o recrudescență a naționalismului, a autohtonismului. Eminescu era un antipașoptist pentru că era acea luptă de putere între noua elită politică – burghezia, bancherii, comercianții – și vechea elită, cea care era bazată pe proprietatea pământului, moșierii, și aceștia îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa prin pașoptism. În anii de după primul război mondial reușim realizarea României Mari după o strânsă colaborare cu Occidentul. Urmează în perioada interbelică o recrudescență a autohtonismului, a naționalismului, apare Mișcarea Legionară. Apare o contestare a Occidentului, cu teme pe care le auzim și azi: că Vestul ne tratează ca o țară de mâna a doua, că ne ține în genunchi.
Sigur, caracterul unui popor este o constantă; dacă se schimbă, este al unui alt popor. Încă suntem români. De aceea constanta putridității. (Să luăm aminte: poporul român nu există; el este o invenție artificială, masonică, anti-creștină, avându-l naș pe Napoleon al III-lea – cel cu 18 Brumar. Neamul românesc e altă poveste.)
Oare am zis că suntem un popor de/prin elite?!