Simțeam oarece plictiseală în ultima vreme: aceleași și aceleași vorbe răstite-urlate-scuipate despre cine va da onorul în continuare Marelui Licurici.
Acum 77 de ani s-a produs cea mai mare catastrofa din perioada Romaniei moderne. Floarea armatei romane a fost spulberata in numai cateva zile de catre cel mai mare si mai puternic inamic cu care ne-am confruntat vreodata, iar parcursul Romaniei a fost prestabilit atunci pentru urmatorii 47 de ani: ocupatie straina si apoi trimiterea intregii natiuni in prizonierat, in lagarul socialist.
In fasia ingusta de teren dintre cotul Donului si Volga, in jurul Stalingradului, s-a consumat in mai putin de 80 de ore drama a aproape 150.000 de romani, de fapt a intregii tari: de la 19 noiembrie 1942, ora 7,30, atunci cand sovieticii au declansat operatiunea Uranus, trimitand asupra Armatei a 3-a romane trei armate (a 5-a de tancuri, a 21-a si a 65-a) si pana in seara zilei de 22 noiembrie 1942, cand s-au lichidat ultimele pungi de rezistenta ale Armatei a 4-a romane, noi am pierdut aproximativ 150.000 oameni (istoricul Stephen Wash indica peste 158.000 in lucrarea “Stalingrad 1942-1943: The Infernal Cauldron”, iar germanul Karl-Heinz Frieser indica 140.000, dintre care jumatate disparuti si prizonieri, in lucrarea “German Conduct of the War after Stalingrad”. The Eastern Front, 1943-1944: The War in the East and on the Neighboring Fronts).
Restul articolului ne ceartă despre cum suntem noi neadecvați, în continuare, prezentului: că în 1989 nu am ales capitalismul, că acum nu alegem naționalismul…
Ceea ce este de memorat este cum ne-am confruntat noi, aliații de nădejde ai Germaniei (Europa, deh…, crema cremei în civilizație și tehnică, oamenii lucrului bine făcut, precizie germană…) cu obielele împuțite, decimate, sugrumate, înfometate de teroarea ciumei roșii, cu mujicii trăgători de mahorcă și distilat de pufoaică, cu acei asiatici retardați…
Aș zice LOL, dacă nu ar fi tragic. Tragic și pentru că nici vorbă de lecție…