Mi se pare foarte… democratică forma de dialog-dezbatere-confruntare găsită și promovată de către Domnul Președinte (și ai lui țuțări). Urmăresc live asincron cum fiecare catindat își face propria întâlnire cu demos-ul. Cel mai important este că demos-ul stă cuminte la locurili lui. Se uită tâmp, siderat, behăitor. Își zice: “oricum nu depinde de noi, și putem muri liniștit”. Ceea ce eu votez pentru! Totdeauna!
Deși, cu pielea neagră fiind, sunt convins că depinde de fiecare dintre noi; și că, desigur, vom muri; dar prefer moartea ne-liniștită.
După live-ul de miercurea trecută al Domnului Președinte m-am convins, a doua zi, că trebuie să merg să votez; să votez cu analfabeta, patroană a mârlăniilor, bucătăreasa veorica. Azi – nu mai știu. Sunt prea bătrân pentru a mai face gesturi de frondă tinerească. Cred că tactic susținerea Doamnei pentru funcția de președinte este calea corectă. Practic – cred că este iluzorie, în condițiile în care nu are cine să o susțină. Nu are cine să strige în fața abuzurilor: “Măria Ta – aiasta nu se poate!”. Suntem în aceeași mocirlă ca și în preajma lui 1989; doar că mai cocoșați, mai abrutizați intelectual și sufletește, mai dezorientați, mai prinși în ghearele financiare ale capitalului imperialist. În spațiul public propaganda oficială poate spune și poate face orice enormitate; atitudinea demos-ului este de aplauze și scandări de susținere frenetică.
Duminică voi sta în picioare ca să fiu numărat. Dar fără să susțin pe Doamna.