Nu înțeleg de ce se agită atâta de mult lumea împotriva UE. Doar știm că “unirea face puterea”. E drept și că “puterea face unirea”. Cu siguranță că problema este forma pe care o are această “unire”.
Iată un articol interesant despre Brexit. (memorare)
(Între timp domeniul AS este expirat; se pare că AS a ales varianta de postare pe facebuc. Ceea ce mi se pare o prostie.)
Un articol interesant. (memorare) Cităm ceea ce pare de esență:
Particularitatea naționalismului Românesc de secol 19 este aceea că, pe lângă mobilizarea unor tropi locali precum orice naționalism, acesta reușește performanța de a internaliza tropi ai Orientalismului ca marcă a propriei identități. Astfel, de atunci și până astăzi, naționalismul românesc și fantezia europenității vestice sunt practic indisociabile. De atunci și până azi, acestea sunt bazate pe superioritatea faptului că românii nu sunt ruși (și nici balcanici). Această fantezie naționalistă a împiedicat în schimb România să dezvolte relații regionale semnificative, ținând-o dependentă de interesele imperiale vestice în mai toate momentele istorice importante. Forța anti-rusismului secretat de naționalismului statului român după apariția sa este foarte bine exprimată de modul aproape rasist în care a fost respins socialismului lui Gherea ca o aberație venită din est. Cel mai elocvent însă este nivelul de anti-rusism ce domina o bună parte a elitei românești în preajma primului război mondial sentiment documentat în mod aprobator și melancolic de Lucian Boia. Din nou, doar contextul imperial care a pus Anglia, Franța și Rusia în aceeași alianță a făcut ca România să participe la război de partea Rusiei și nu împotriva sa, așa cum spera mare parte a clasei conducătoare românești. Însă anti-rusismul acestei clase s-a observat la finalul războiului, când pe fundalul dispariției imperiului țarist România a anexat Basarabia. Astfel, părea că elita politică românească de atunci gândea în termenii și dădea dovadă de aceleași repere geopolitice precum boierii moldoveni de cu un secol înainte, exprimând în mod indirect o genealogie de clasă. Inevitabil, având în vedere modul de constituire a României Mari în 1918 (ca să fie clar: în urma unor anexări teritoriale în contextul prilejuit de disoluția imperiilor înconjurătoare), naționalismul perioadei interbelice nu putea fi decât paroxistic. Elementele anterioare au fost exacerbate iar dușmanilor tradiționali li s-au adăugat alții noi, precum maghiarii, în condițiile în care noul stat a inclus un număr important de minorități naționale. Totodată însă se produce o mutație în naționalismul românesc, în condițiile în care chiar după unire încep să apară în mod mai pregnant argumentele autohtoniste și legitimările privind caracterul milenar al poporului și statului român. Astfel, miza nu mai era atât de a sublinia caracterul vestic (latin) al poporului român, ci de a scoate în evidență vechimea sa pe aceste meleaguri ca mod de legitimare a noilor granițe naționale. Desigur că acestea au fost prezente și anterior, dar acum sunt incluse ca parte a politicilor naționale de românizare. De aceea, a reduce naționalismul românesc la manifestările sale fasciste din anii 1930 și 1940 înseamnă a pierde din vedere caracterul sistematic pe care naționalismul l-a luat în cadrul noului stat național. Concomitent, ca urmare a preluării puterii în Rusia de către bolșevici la finalul războiului, sensibilitățile anti-rusești ale clasei conducătoare românești au fost dublate de puternice sentimente anti-comuniste, cu atât mai mult cu cât elita românească și-a făcut un titlu de glorie din reprimarea mișcării comuniste a lui Bela Kun din Ungaria. Din apărătoare a Europei de interesele rusești, România devenea acum și apărătoare a acesteia de pericolul bolșevic. […] În virtutea acestor dinamici naționale și de clasă, România a intrat în cel de al doilea război mondial ca aliat de bază al Germaniei naziste, întâi sub pretextul eliberării Basarabiei, dar în fapt, așa cum campania militară a dovedit-o, ca urmare a unei sinonimii de substanță dintre ideologia clasei dominante românești și politica nazistă. Practic, aceasta ar fi preferat integrarea subordonată în edificiul nazist post-belic, pericolului bolșevic. Cea mai elocventă descriere a acestei poziții se găsește în Jurnalui lui Mihail Sebastian care o consemnează în articulațiile sale precum un condamnat la moarte. După cum se știe România a pierdut războiul însă și a intrat apoi în sfera de influență a URSS. Cu toate acestea însă, și cu schimbarea substanțială a politicii de stat și a relațiilor de clasă în România comunistă, anti-rusismul nu numai că a supraviețuit intact, dar a devenit politică oficială de stat cel puțin o dată cu Declarația de Independență față de URSS din Aprile 1964, dacă nu chiar mai înainte, atingând sub Ceaușescu cotele binecunoscute. Nu e puțin ciudat totuși pentru o țară comunistă să se distanțeze atât de net de politicile URSS – fie de cele politice, fie de cele economice din CAER – dar în schimb să îmbrățișeze până la colapsul financiar relația cu FMI și Banca Mondială? Desigur că anti-rusismul din perioada comunistă nu a putut lua decât forme foarte limitate și transpuse în retorica zilei, însă acest fapt nu a împiedicat reactivarea unor teme și motive din arsenalul anti-rusesc burghez, cu precădere pe terenul istoriografiei și al justificărilor naționaliste, augmentate în mod neoficial de referințele rasiste la adresa militarilor ruși prezenți în România după al doilea război mondial. Faptul că anti-rusismul a fost promovat de statul comunist sub pretextul distanțării de Moscova mi se pare indiscutabil, ceea ce explică anduranța pe care anti-rusismul (și prin extensie anti-comunismul) o are până astăzi în România. Mai complicată este întrebarea de ce statul român comunist a vizat această distanțare de politica URSS, dublată apoi de acest anti-rusism. Răspunsul, mult mai amplu însă decât poate fi schițat aici, este următorul: ca și predecesoarea sa din urmă cu 100 de ani, și clasa conducătoare comunistă a considerat că interesele sale se află în opoziție cu cele ale Rusiei în ceea ce privește modul de distribuție a capitalului în cadrul fostului bloc sovietic. Rămânând în constelația URSS și fidelă politicilor acesteia, România, ca țară preponderent agrară, ar fi fost dependentă de URSS și de piața CAER. Optând pentru o politică națională de industrializare prin credit vestic încă din anii 60, România a devenit însă dependentă de dinamica și turbulențele capitalismului global. Presiunea de a identifica astfel opțiunile și de a alege cea de a doua cale a fost dictată atât de constrângeri politice și economice obiective (de modernizare a țării, de consolidare a puterii PCR în țară, etc.), dar și de ideologia naționalistă care a informat liderii comuniști succesivi. În baza traiectoriei lor de clasă până la și după preluarea puterii asupra statului, a educației lor interbelice și a modului particular de socializare în doctrina comunistă, elitele comunismului românesc nu numai că nu s-au putut desprinde de naționalismul burghez anterior, dar au fost nevoiți să recurgă la elemente fundamentale ale acestuia pentru a-și consolida pozițiile și politicile. Inevitabil atunci, acest lucru nu se putea produce fără reactivarea anti-rusismului concomitent cu ceilalți tropi principali, precum originea multimilenară sau caracterul non-slav. După căderea comunismului în 1989, eșalonul doi al PCR și intelighenția tehnică comunistă care au constituit clasa politică dominantă a tranziției nu au făcut decât să continue aceste politici, și ideologiile adiacente, în condițiile în care ralierea la interesele imperiale vestice în regiune nu era doar facilitată ci și imperativă. Deși Rusia post-sovietică nu mai putea juca un rol politic semnificativ în regiune, în condițiile în care ea însăși a trecut prin reforme neoliberale chiar mai dure în prima decadă post-comunistă, aceasta a rămas semnul înapoierii și a pericolului estic (comunist sau nu) mereu iminent. Desigur că această lungă tradiție anti-rusească a putut fi foarte rapid mobilizată în momentul conflictului din Ucraina pentru că România este din nou un avanpost al imperiului în regiune. Comentatorii români de toate felurile nu încetează să glorifice acest lucru, vorbind cu înflăcărare despre rolul strategic extraordinar pe care România îl are azi în raport cu Rusia, exact ca și acum aproape 200 de ani, pentru angrenajul imperial. Totodată, anti-rusismul poate fi, din nou, mobilizat în raport cu naționalismul românesc privitor la Republica Moldova. Ca și acum aproape 200 de ani, Basarabia este mobilizată simbolic drept exemplul clasic al urmărilor imperialismului rusesc împotriva căruia românii sunt chemați să lupte, măcar retoric. Cu o asemenea tradiție anti-rusească, ce pare la fel de proaspătă ca acum două secole, munca ideologilor de serviciu și a oportuniștilor apare cu atât mai tristă cu cât e mai degrabă inutilă.
(sublinierile mele cu roșu)
Am încercat să citesc și alte texte ale lui Florin Poenaru. Mi se par destul de anoste, de dezlânate, și lipsite de substanță. Însă în textul de mai sus se spun coordonatele românismului, așa cum sunt ele, în spatele mistificărilor curente.