Mirel Palada

Am o părere amestecată despre MP. Două posturi interesante, găsite pe gandeste.org. Una despre Neckerman, una despre vizita papală. Le reproduc, spre ființă:

O nouă viață de Neckerman în Republica Slugarnică România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei “acumulări primitive de capital”. Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism. Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la această explicație de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu am pus-o pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de ea, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada Facebook

și:

Avem o țară credincioasă, pioasă, modestă, plină de iubire și compasiune, populată în special de tefelei de tefelei reșapați

Deci îl avem pe Papa în România. Deci, dintr-o dată, toată lumea dă în brînci de pioșenie. Deci, dintr-o dată, avem următoarele: Tefeleul de Președinte al nostru, care în superioritatea sa ariană a dat cu flit Patriarhului la consacrarea Catedralei Ortodoxe, acuma dintr-o dată a catadicsit să pună piciorul în ea.

Tefeleii de tefelei cărora le puțea Catedrala și le plăceau bisericile mici și din lemn, așa ca la San Pietro, dintr-o dată n-au mai zis nimic că nasolul de Papa a îndrăznit să pună piciorul în ceva ce nu e nici mic, nici de lemn.

Tefeleii de tefelei cărora le puțea pelerinajul de Sf Paraschieva și-i considerau primitivi și medievali pe cei care își arătau pioșenia acolo dintr-o dată au descoperit binefacerile pelerinajului și au numa și numa cuvinte de bine pentru fix același tip de pelerinaj, la fel de medieval și de obscurantist, de la Șimleu Cum-Îi-Zice. Simt deja vibrațiile de extaz mistic ale Oanei Pellea și ale lui Tudor Chirilă în acest sens.

Tefeleii de naziști fasciști care consideră că oamenii săraci nu sînt oameni și ar trebui exterminați încet și cu metodă dintr-o dată s-au uitat în gura lu’ Papa ca în gura lu’ Patapievici cînd acesta le-a spus că ar trebui să lase ura la o parte și să se aplece către cei sărmani și-n suferință.

Oare ce-or fi făcînd naziștii scîrboși de la Iași care aruncau cu bani în bătrîni? Sînt sigur că sînt în primul rînd la Papă, acolo unde sînt locurile rezervate pentru civilii care au servit patria în misiuni deosebite de control social.

Deci să știți că e bine. Avem o țară credincioasă, pioasă, modestă, plină de iubire și compasiune. Ce mai, Grădina Maicii Domnului. Numa și numa oameni perfecți, tefelei reșapați, îngeri mai ceva ca Liiceanu și ca Pleșu.

Ce dor mi-e de vremurile cînd oamenii erau deschiși la suflet și recunoșteau că singurele lucruri pe care le au în cap sînt muia și ura față de semenii lor…

Dar nici o problemă: vin alegerile la loc. Să vezi ce-o să mai înflorească muia din nou pe meleagurile scumpei noastre patrii, Republica Nazistă Tefelistă Românica!

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada Facebook

O (re)evaluare a lui LD:

Dragnea nu a fost un erou, dar a fost o alternativă

România n-a fost și nici nu o să fie vreodată un stat cu pretenții la nivel european sau mondial. Deși suntem țara cu a șaptea pondere din Uniunea Europeană, suntem de fapt, tot timpul, la coada Europei. Noi încă ne integrăm în Europa, deși suntem în NATO din 2004 și în UE din 2007, iar geografic suntem aici încă de pe timpul dacilor.

Liviu Dragnea a reprezentat, după mult timp, o alternativă la discursul inept despre integrarea României – la noi refrenul cu integrarea e o chestie perpetuă, și nepoții noștri o să fie ținuți tot la marginea Europei pentru că nu sunt suficient de… integrați.

În 2016, Dragnea vorbea despre România reală, despre români, despre economia românească, despre leu și mai puțin despre integrare. A fost primul politician român care s-a întrebat public ce ne dă nouă UE. Nu că nu ne-ar da, nu că nu există beneficii, ele există, dar hai să vedem câte sunt și care este ponderea lor. A fost primul politician care a pus problema multinaționalelor – ele sunt foarte bune, angajează oameni, dau salarii peste medie, hai să plătească și taxe la statul român dacă tot fac business aici. Tot Dragnea a început și discuția despre BNR, despre cine controlează cursul și ROBORUL. Apoi, tot el a vorbit despre dublul standard la nivelul UE, o temă mare în Europa de Est, dar fără ecouri la noi. În final, Dragnea a vorbit și despre agricultură, despre potențialul României în acest domeniu și, poate pe ultimul loc, Dragnea vorbit și despre Justiție, despre Statul Paralel și Protocoale.

Așadar, discursul lui a lezat multe interese, a scos pentru prima dată România din adormire. Poate să nu-ți placă PSD, dar la unele din temele propuse sigur ai rezonat și tu. Evident că pe lângă toate acest lucruri bune au fost și multe gafe, multe greșeli și mult amatorism provincial.

Guvernele puse de Dragnea nu au fost vreo lumină, dar depinde cu cine le comparăm, că în termeni economici fac oricând de râs guvernul Cioloș. Dragnea a încercat să scape de pușcărie, da, tot ce e posibil, dar cine nu ar fi încercat în locul lui? Interesant este că el a încercat, dar nu făctut totul pentru asta – și vedem acest lucru acum.

Dragnea a fost un lider rudimentar, fără arta diplomației și a negocierii, fără mânuși. Dar a avut viziune, a vrut o Românie mai bună, prosperă și a plătit pentru asta.

Autor: Alexandru David

CdSG (re)evaluează “douăzecișișase mai”.

Aștept rezultatele finale BEC.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 × five =

I accept the Terms and Conditions and the Privacy Policy

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.